De obicei testele pentru depistarea posibilelor infecţii în timpul sarcinii se bazează pe detectia anticorpilor de tip Ig M (de fază acută) şi de tip IgG (de fază cronică) pentru rubeolă, toxoplasmoză, CMV şi herpes simplex.

SUNT INSĂ NUMEROASE TESTE DE DIAGNOSTIC PENTRU INFECŢIILE TRANSMISE MATERNO-FETAL, după cum urmează:

1. Detecţia antigenelor virale se evidenţiază prin reacţii antigen-anticorp (cu anticorpi aparţinând serurilor imune de la animal care pot fi marcaţi enzimatic (teste imunoenzimatice -ELISA) sau fluorescent (reacţia de imunofluorescenţă).

 2. Detecţia genomului viral cu teste moleculare sau teste de detecţie a acizilor nucleici (ADN sau ARN): PCR, Rt-PCR, Real Time PCR etc.

3. Diagnosticul serologic este un diagnostic indirect – nu testează virusul ci anticorpii antivirali produsi ca răspuns la intrarea în organism a unui antigen viral (răspunsul imun); are la bază tot reacţii antigen-anticorp (se folosesc cel mai frecvent teste imunoenzimatice – ELISA, Western Blot etc).

Se pot realiza 2 tipuri de  investigaţii :

• detecţia de anticorpi antivirali de tip IgM (apar în răspunsul imun primar, adica la prima intalnire cu o anumita specie de virus); se utilizează testul ELISA de obicei
• se observă fie anticorpii antivirali de tip IgG care apar în răspunsul imun secundar (dupa o perioadă de cel putin 2-3 saptamani de la o infecţie virala) sau se determina seroconversia – în proba I – nu există anticorpi, apoi în proba II apar anticorpi specifici virusului de detectat, sau se determină creşterea semnificativă a titrului de anticorpi între cele 2 probe (de minim 4 ori).

4. Teste de vizualizarea virusului. Virusurile au dimensiuni sub limita de detecţie a microscopului optic – particulele virale nu se pot observa la microscopul optic; detectia particulelor virale se face la doar microscopul electronic, utilizat rar.

5. Se mai poate folosi în diagnostic izolarea virală, de obicei pentru cercetare, fiind laborioasa si necesitand un laborator de virusologie inalt specializat. Prin izolarea virală se obţine replicare virală în laborator, asociată cu multiplicarea numărului de virioni şi cu modificări caracteristice ale celulelor infectate viral, cel mai frecvent utilizandu-se sisteme de izolare denumite culturi de celule.